The way I miss you…

I stopped smoking. Well, almost. I try my best not to feel the urge of wanting to damage myself in some way, I’ve done it for so long I think of it as a habit rather than a way to have fun. Getting drunk and crying haven’t been on my plate for quite a while. To be specific, since January of this year; I don’t prioritise being drunk over being happy anymore… and some of you who know me understand that a sober moment for me is quite the challenge.

I’ve changed tremenduosly since I’ve first started writing, I’m not the same and somehow I resonate with the same desperation to feel something as I did at first. I feel like I’ve grown as the woman I am today, but still have the same hopelessness and desire to not be an outcast as I did when I was younger. I know I’m not much older than I was when I wrote my first article, however I’ve been shown that circumstances and people, as brief of a period they’ve been in your life, have a bigger impact in a month than solitude in a year could. Maybe it doesn’t make much sense to you as you don’t know me, but I know myself and all I’m trying to say is things and people change around you and, without knowing, you change around them.

Hopeless romantic, switching between reality and feelings, I’ve found yet another soul to pour mine in. Someone to hopefully call forever, has showed up to me in such a trivial way, an elecronic connection which tangled our intrests and went beyond the physical. I’m talking about a boy or, rather, a man with so much emotion, who touched me in more ways that I could’ve even fathomed to feel has made a leap for my heart, knowing the canyon that stands between me and love and still went to clutch me in his arms. It bothers me that he’s seen me at my worst, because the image I painted him as being myself is so perfect and yet so far from the truth. He likes me being happy, he loves the dimple that forms in the crevices of my left cheek, he giggles everytime I sneeze and thinks I’m pretty when I’m crying. I wish I could lie and say I can go on by myself, but I see him sitting on the edge of my bed and my only instinct is to embrace his head in betweeen my arms, him relaxing on my chest and me looking down at him wanting for the time to stop. I feel stronger about him than I do about myself and that makes me happy.

He gives me a purpose, he gives me a scene to play on with rather limited rules and instructions. His aim is to get me to break out of character, but you know me, I’m a great actress. I can fake the smile and the laugh, but the scene he desires is at the end of the play when the curtains drop before me and I, submissively, drop on my knees before him. I wish he could see himself through my eyes and be amazed as I am looking through his eyes, around the halo above his head. I connect with him in such way that I could be comfortable calling him either my husband, my lover or my friend. It’s easy…I wish you as a reader could feel how easy it is to love, there’s nothing bad about being in love. But it’s so scary, I understand, I was scared once.

I’m still scared, don’t get me wrong, all of this, all of him could be pulled or taken away from me in the blink of an eye, and what’s scarrier it’s that he makes it feel so safe. With this one man I can feel the power and the love of a million men. He loves me in a way that any woman deserves to be loved and I didn’t know that was even a thing. I’m jealous, so, so, jealous, of the women that had him before me, I’m jealous he didn’t know he wanted me then, I’m jealous he wasn’t there when I was embracing the arms of somebody else when it could’ve been him.

I’m working on borrowed time here, I can only write when I feel too much or nothing at all, so understand when I’m saying, I want to spend my life with him, I don’t have the time to lie about him. And I hope with all my heart he’s not another passing sunshine, I hope he’ll stay for this night and a thousand more to come. I pray every night he wants me when I don’t even want myself, I hope he misses me like I miss the rain when the sun has been unforgiving.

I miss him, I miss you. Even if at 10 in the morning you were covering me with the thin summer blanket this morning, I still want you to hold me back together when I’m going to bed tonight. However, you’re not here tonight and I’m forced to hide myself from the dark alone and faintly remember your lips on my forehead the previous night.

The way I miss you is like that short breeze of wind you feel when sitting behind the shadow of a tree on a sunny day. Like a sigh of relief when you’ve finished a work shift or smelling the familiar scent of a person you knew since you were young. The way I miss you feels like a bitter sweet goodbye at the airport or a kiss good morning. It’s such a little thing and yet makes such a big noise.




I always start by saying I haven’t written in a while, by now it’s just an on-going cliche, I think it needs to stop but it’s more or less the truth. I’ve been incapable to write, to express my feelings or even be bothered to think about them. My head is scrambled, ideas keep running about, not making any sense and when I try to cling onto one feeling it’s always you who snatches it away from me, leaving me empty again.

You probably don’t know who I’m on about and I don’t blame you, I’m guilty of not keeping you in touch with what I’ve been through or how I’ve been feeling. I would love to have a straight answer, to just give it to you so we’ll both understand what these past months have been like, but honestly, the only thing I can say to you right now is that I feel scared, or rather hopeless. I’m not as eager to get out of bed, I wake up constantly tired, consumed by my own anxiety feeding my fears and my irrational thoughts…I was using people just as much as I’ve let them use me, just running around from mouth to mouth without feeling a thing and dropping them like glasses after I was done, they shattered everywhere and some of them actually cut me. I was angry at myself, at you, at everything you’ve done to me, to think I was just another glass for you hurt me more than I thought I could be hurt. I spent months stuffing my bloodshot eyes in my pillow, crying for someone who just simply left.

I fell in love with someone who made me question if I ever knew love at all. It just started as another glass that I filled with hope, passion, late nights and early mornings talking on the phone about nothing in particular or nothing at all. However, „nothing” with him, hearing his silence on the other line and the ocassional giggles I could hear meant more to me than any other conversation I’ve had with you or any other of the boys that came in and out of my arms. I invested myself in him, I broke down in front of him and unlike you, he didn’t try to pick me off the kitchen floor, he laid there next to me, he let me feel something, finally something. To me, he became my reason to stay alive and although the circumstances of this love have changed, he still remains the only glass that I will never try to drop.

If you’re wondering, or you’ve probably guessed by now, I am over you, I picked myself up this time and when I look at the hole you punched in the wall it doesn’t make me blame myself anymore. I feel odd having all this hate towards you as I’ve known you for years, and yet for this boy that doesn’t even know my favourite colour I feel like I need to wear him as a ring around my finger, an invisible wedding band that I know he’ll never give me, but I sometimes look at my hands and imagine he’s holding them.

I was given the chance to be loved again or at least to be taken care of. I was given a man to hold my hand through my nightmares and panic attacks, someone to text when I feel like my world is crumbling apart and I was hoping and wishing with all my heart that he could do that forever. But you know me, I can’t keep something good even if my life depended on it. I woke up with emptiness inside again, with no will to continue feeling like I want to see myself breathing again and I blamed him for it so I severed the ties between us like it meant nothing. I pulled the plug on our love and cried when he said he doesn’t love me anymore. It was if he was making me feel too much and I was missing the nothingness I used to feel. So instead of telling him I wanted to end my life, I ended his. I made myself bleed by punching a hole in a wall and then I remembered the way love felt like.

To me love smells like cranberry juice and sweet lillies, love held me like a blanket when outside was raining, love to me was tea while watching „The notebook” and he was that for me. Love feels like crying at midnight when he’s half asleep next to me and I can sense his breath on my naked shoulders. Love feels like a perfectly rolled joint that I can’t spark anymore because he took my lighter away. Love feels like punching a wall, broken fingers and bleeding wrists in the middle of the day when he says he’s fine without me.

And as much as I want to go back to not feeling anything at all, his image appears in my head as if he’s right next to me and I fall back into that memory when we were making love in a house that wasn’t ours and he held me afterwards when I was crying on a doorstep and I didn’t want to live anymore. Now I just spark blunts and ingest drugs to feel him again and I want it all to stop.


Pe paturi diferite.

Am început de atâtea ori să scriu din nou, cel puțin, în capul meu deja completasem patru articole și tu le citise-i deja, aveai răbdarea să mai aștepți încă unul. Te-am dezamăgit, te-am lăsat cu ochii în soare așa cum m-ai lăsat tu pe mine.

În fiecare noapte par să mă găsesc des cu capul ciufulit sub alte perne, alte așternuturi pe care le-am imprimat cu aroma mea. Dimineața nu știu unde sunt, unde-mi sunt cheile sau telefonul, mă grăbesc doar să ajung la muncă. Mulți mi-au spus că mă pierd atât de des în alte paturi ca semn de răzbunare, să te rănesc cumva făcându-mi asta mie. Doar că a început să îmi fie din ce în ce mai clar că persoana pe care mă răzbun sunt de fapt eu, am nevoie să recuperez timpul pe care ți l-am oferit ție. Anii în care am crezut că mă iubeai și totuși, cu ușurință ai spus aceleași cuvinte unei alteia.

Cu toate că o parte din mine sigur s-a rupt, pentru a doua oară pentru cineva care nu mă făcea fericită și stau în cârje, pretind că sunt din nou îndrăgostită, în fiecare zi, de cineva nou. Și îmi e atât, atât de ușor să îi fac să creadă că mă pot avea, se îndrăgostesc și cad ca muștele când le spun că nu mai am loc de ei. Cu zâmbetul pe buze, am privit trei îndrăgostiți cu speranță în palme, plângând pentru mine. Cumva am obținut un fel de răscumpărare, pentru că eu nu mai pot plânge, dar ei da, și îi trag cu mine ca o sirenă, în durerea mea și fug lăsându-i cumva să mă uite, să plângă pentru mine așa cum am plâns eu pentru tine. Pentru că, în fond, nu mai cred în ideea iubirii așa mult, nu mai arde flacăra pentru nimic, ci respiră greu prinzând puținul oxigen din tot fumul pe care buzele mele îl inspiră.

Joi ți-am spart scrumiera în spatele casei. Când a lovit peretele și am auzit pocnitura aceea, parcă a rămas în aer sunetul și încă mai tânjește când mă pun în pat. Parcă ruptura aceea din suflet pe care sălbatic mi-ai făcut-o s-a mai cusut un pic, dar a durut, căci simțeam acul străpungând bucata aceea de carne sângerândă și nu o puteam oprii. Am vrut să o simți și tu, cumva. Ascund printre gemete cât aș vrea să urlu, fac sex violent cu alte trupuri ale căror nume nu mi le amintesc. Îmi apar detalii în cap despre numele mamei lor, cântecul lor preferat, scrisorile de dragoste pe care rece le arunc pe raft și le las să strângă praf. Toți vor să mă repare, să mă iubească așa cum tu nu ai mai vrut, dar când am spart scrumiera, am încetat să mai simt, am rupt tot ceea ce mă făcea fata pe care o iubeai odată.

Aș vrea să îți arăt imagini cu paturile pe care le-am vizitat, să vezi încrețiturile cearceafurilor între picioarele mele și să plângi și tu așa cum au plâns ei când le-am spus că nu mă mai vor vedea. Ar putea fi un sentiment catastrofic ceea ce le fac eu acestor suflete, dar nu mai simt vină sau păcat, dar nici plăcerea de a vedea ce pot face cu un zâmbet. Sunt total vidă, un gol imens, drogul meu a ajuns să fie sentimentul nicotinei afectându-mi plămânii, ceaiul amestecat cu rom la geamul camerei mele sau doar sunetul scrumierei tale spărgându-se.

În timp ce eu umblu cu pași micuți în alte paturi știu că tu, privind fixat pernele unei alte copile, vei fi în același pat, dorindu-ți din când în când ca acolo să fiu eu. Și sper ca tu să o iubești până la cer și ea să nu te vadă ca nimic mai mult decât un trotuar.

broken, glow, and lost image

Mi-a scăpat o pată.

Astăzi am uitat de tine un pic. Am ratat să îmi amintesc modul în care dimineața plecai la muncă și nu ieșeai pe ușă până nu mă sărutai, am ratat să îmi amintesc cum veneam acasă și te găseam râzând la birou ca mai apoi să vi în pat, să mă dezbraci și să îmi spui că ți-a fost dor de mine. Astăzi, în schimb, mi-am amintit cum nu voiai să mă auzi vorbind sau cum nu mă ascultai când plângeam. Am regretat momentul când, de pe podeaua din bucătărie m-ai ridicat când lacrimile mă trăgeau pe pământ, aș fi vrut să nu mă ridici atunci, aș fi vrut să te așezi cu mine. Dar n-am știut că, un an mai târziu aș fi ajuns din nou pe podea rugându-mă să te întorci, să mă mai ridici odată.

Încă îmi e greu dimineața să îmi deschid ochii și să aud liniștea care știu că nu se va schimba când eu nu sunt acasă. Dar ce îmi e acasă acum am început să schimb ușor, ți-am aruncat pozele și hainele, am schimbat fața de pernă și am curățat podeaua pe care pașii tăi s-au pierdut de atâtea ori printre gânduri. Am vrut să îți spun asta, când indiferent, m-ai întrebat cum mai sunt, dar nu am vrut să îți mai amintești de mine atunci. Am vrut ca amintirea mea să dispară din tine, să pot dispărea din gândurile tale și să apar în mintea altuia, un alt nebun ce vrea să mă iubească, dar peste un an sau doi să mă lase din nou pe podeaua din bucătărie.

M-am acomodat cu ideea că ușa apartamentului meu nu va mai strânge alte amprente, căci ale tale rămân de fiecare dată când pun mâna pe clanță în palma mea. Și nimeni nu te va cunoaște, nimeni nu va ști cât de ușor ți-a fost să strângi totul și să pleci. Ai lăsat în urmă lucruri mici care pentru tine poate nu însemnau nimic, dar de fiecare dată când eu le văd, rana care abia mai prinde oxigen, se deschide și din nou, doare. Cât aș vrea să nu mai doară, cât aș da să nu mai simt nimic și să nu mai încerc să îți prind fantoma pe pernă.

Cineva a stat în locul tău azi, azi altcineva a invadat săruturile tale și le-a deranjat locul, poate nu a simțit nimic, dar eu aproape am plâns în brațele lui de teamă că vei dispărea. Nu am simțit nimic pentru el și m-am întristat pentru că nu aș fi vrut să fie trădat de sentimentul ăsta așa de superficial, nu aș fi vrut să se simtă folosit. Aș fi vrut să înțeleagă că nu sunt ignorantă, ci că pur și simplu sunt ruptă în bucăți și nu vreau să fiu pusă înapoi. Vreau să mă vadă și să mă adore de la distanță, să îmi permită să nu fiu cineva pe care-l poate regreta. În același timp, tânjesc pentru fericirea lui, vreau să aibă același lucru pe care eu l-am avut de atâtea ori înainte ca totul să se spargă. Vreau să iubească cu trupul și cu inima, să știe că cineva îi poartă grija în gând, dar nu vreau să fiu eu aceea.

M-am îmbătat pentru că am vrut să trag de sentimentul ăsta euforic, să nu încep să plâng și să îl deprim, nu vreau să mă vadă așa. Vreau să mă știe așa cum mă arăt și să nu dorească mai mult, vreau un prieten, am nevoie de un prieten care câteodată poate vorbi cu mine fără să-mi spună că totul va fi bine, pentru că știu că nu va fi. Vreau să doarmă cu mine când îmi e greu să adorm cu luminile stinse, vreau să nu dorească nimic de la mine și vreau ca eu să nu îi cer nimic. Să fie clar, platonic, sincer și nimic mai mult. Vreau să se uite la mine și să îmi spună că arăt ca un căcat, dar să mă accepte așa.

Știu că nu vei citi și că nu te vei deranja să te mai întrebi odată cum mai sunt, așa că îmi permit să sper că de data asta, îți voi spune ceva ce vei asculta. Când făceam curat, am văzut pe perete o pată adâncă, pe care am încercat să o îndepărtez violent, dar apoi am realizat ca acolo a fost locul în care ai lovit peretele și mi-ai întors spatele, că atunci a fost prima oară când m-am temut de tine. Nu m-am obosit să acopăr lovitura  pentru că numai eu o pot vedea, dar de fiecare dată când văd acea pată, simt cum pumnul tău mai lovește odată peretele și mă simt la fel de dărâmată ca el.

Am ratat o pată și nu m-am mai obosit să o acopăr, e o metaforă perfectă ce-mi amintește de tine.


Dacă m-ar săruta cineva acum.

Ți-am spus că îți voi scrie în noaptea în care ai plecat, poate că ai vrut să vezi o altă față pe care o căutai în spatele lacrimilor, poate ai vrut să știi cum mă simțeam când îți făceai bagajele să dispari imediat pe ușă. O să încerc să îmi fac ordine în gânduri și să îți scriu o explicație pentru comportamentul meu așa de confuz și pierdut.

Pentru că, într-adevăr m-am pierdut și la fel ai făcut și tu, m-ai pierdut. Am încercat să mă consolez cu ideea că te-ai pus primul și că ești mai fericit așa, însă îmi e greu să înțeleg acea fericire când singurul lucru pe care mi l-ai făcut tu mie a fost să îmi arunci cu nonșalanță toate amintirile, să spargi tot viitorul pe care mi-l închipuisem de atâtea ori în pat cu tine, să distrugi efectiv ființa care a încercat să devină o altă parte a ta. Nu ai ezitat să îndepărtezi tot ceea ce mă făcea pe mine întreagă, căci pur și simplu ai scăpat totul printre degete și nu te-ai obosit nici măcar o secundă să îți ceri scuze. Am acceptat faptul că niciodată nu vom fi o dragoste ideală, dar am încercat și nu am eșuat nici măcar odată. Am rămas aprinși, permanent, ne-am iubit în fiecare zi, oricât de grea ar fi fost realitatea în momentul ăla. Indiferent, ai luat totul din plin, ai adorat prezența mea și ai cerut-o când ți-a fost greu, dar trist, nu a fost niciodată reciproc. Ai lăsat ușa deschisă, a trebuit să o închid eu, cu ochii roșii, cu o durere în piept și una în cap. În fața mea mi-a căzut cerul și tu ai plecat cu el, absolut tot ceea ce reparasem în timp ai reușit să spargi și să pleci.

Apartamentul e e jumătate gol și îi simt tristețea cum și el o simte pe a mea, suntem amândoi două entități goale ce își caută mobila pe sub ultimii pași ai tăi aici. Dar sunt permanent dezamăgită când deschid ușa și apartamentul e rece, gol, părăsit. Sunt aici doar o umbră ce umblă în pașii tăi, mă feresc de locurile în care nu ai călcat și sper să te mai simt odată în cele în care ai pășit. Totuși, mereu, nu simt nimic, oricât am încercat să îți strâng perna în brațe, să te miros în tricourile pe care le-ai lăsat, nimic nu mă ține în brațe, nimic nu mă sărută înapoi.

Simt că trebuie să fiu permanent beată. Să dispară sentimentul acela gol, să încerc să opresc sângerarea sufletului meu cu vin. E deprimant, trist, cine ar vrea să se simtă așa? Mai ales eu, când în fiecare zi fac oameni fericiți cu zâmbetul meu, dar în schimb, eu vreau să văd un singur zâmbet și nu vine niciodată. Mă gândesc acum, cine ar vrea să trăiască alături de această povară, cine poate iubi din nou brațele astea care caută pe altcineva, cine m-ar săruta când buzele îmi sunt violate de gustul țigărilor și al vinului? Focul acela pe care speram să nu îl oprești, a rezistat furtuni, certuri, a rezistat nopților pline de sex când îți spuneam că te iubesc printre gemete și acum…parcă l-ai stins când m-ai sărutat ultima oară. Mă deranjează că am încercat de atâtea ori să îți fiu de ajuns și de fiecare dată când simțeam că am ajuns aproape de tine, mai puneai un zid, te mai supărai odată și vorbeai cu oricine altcineva în afară de mine.

Atât de egoist ai plecat, cu frica în dinți simțind că eu o să fiu bine, doar pentru binele tău. Odată nu ai ezitat, dar sunt un pic ipocrită, m-am bucurat când ai plâns pentru mine. Dar cred că și acolo m-am înșelat, ai plâns pentru tine, ți-e frică să iei viața în brațe, ți-e frică de confruntare, ai prefera mai degrabă să fugi decât să te mai uiți în ochii mei odată.

Mi-am făcut și eu curaj să îți scriu acum, chiar dacă știu că nu vei citi, să îți spun că sunt total beată și total distrusă, sunt goală, mă înțelegi? Sunt în lacrimi, moartă, aruncată ca pe o cârpă murdară după ce te-ai șters pe mâini cu ea, sunt total vidă și aș vrea să îți spun că am băut un vin, dulce și mi s-au pătat buzele și aș vrea să mă sărute cineva. Aș vrea în noaptea asta să adoarmă cineva cu mine, să facem sex, pur, nu dragoste, pentru că nu știu când voi fi capabilă să o mai simt odată. Vreau să mă sărute și să simtă ultimul sărut al tău. Dacă m-ar săruta cineva acum, ar trebui să mă omoare după, căci pentru prima oară vreau ca buzele să-mi rămâne neatinse, să se crape, și să le vezi, să regreți.

Dar știu că tu nu regreți, tu ai făcut-o pentru fericirea ta și sunt de acord, însă te rog nu mă pune să îți promit că o să fiu bine, când știi foarte clar că în ecuația asta, fericirea mea nu încape în favoarea ta. Dacă m-ar săruta cineva acum, ar simți ura pe care ți-o port și totuși iubirea pe care nu o pot stinge, pentru că e dură și încăpățânată, la fel cum erai tu.

Dacă m-ar săruta cineva acum, ți-aș spune că a făcut-o pentru fericirea mea, că a înțeles că în spatele dulceții vinului sunt lacrimi și sentimente puse de-o parte pentru tine, sunt secrete stupide ascunse să te țin pe tine în picioare. Dacă m-ar săruta cineva acum i-aș mulțumi și l-aș săruta de încă o mie de ori.

Mai încerc odată.

Mi s-a spus să scriu, așa cum știu sau cel puțin, așa cum obișnuiam. Am omis să îți spun că am încercat multe nopți la rând să mai pun un cuvânt pe pagină, nici măcar nu mai pot sa citesc așa cum puteam. Trăiesc atât de intens în realitate, îmi îngrop simțurile în muncă și oboseala pe care aceasta o presupune, nu mai sunt o copilă și gândul ăsta sincer mă sperie. Atunci când încă nu aveam responsabilități și lumea nu aștepta nimic de la mine parcă totul era mai ușor de procesat, chiar dacă am avut dificultățile mele.

Vorbesc des despre fericire de parcă trăiesc în ea permanent, toți cei pe care îi cunosc se uită la mine și își doresc să le spun cât de ușor e să simți că ești fericit, pentru că în majoritatea timpului sunt foarte activă, alertă, drăgăstoasă, mereu cu capul pe umeri. A devenit o rutină să îmi pun acea mască pe față, să mă duc la muncă și toată lumea să zâmbească atunci când intru pe ușă. M-am obișnuit cu atenția și mi se spune des că sunt nebună. Cum aș putea fi atât de fericită? Adevărul e că nici eu nu cred că sunt fericită, sunt doar…obișnuită. Clar, plictisită de tot ceea ce mi s-a întâmplat și m-am săturat să plâng despre asta, de fapt, m-am săturat să arăt orice alt sentiment în afară de fericire. În fond, nimănui nu îi pasă cu adevărat, nimeni nu o să aibă nevoia să te repare așa cum ai vrea, am învățat asta foarte greu.

După ce mi-am lăsat o parte din mine pe drumuri și am ales să mă îndepărtez de el pe cât mai mult posibil, am încercat să găsesc pe cineva care ar putea să umple golul acela. A trecut însă foarte mult timp până am realizat că, de fapt, el m-a găsit pe mine să îi arăt cum e să fii fericit, chiar dacă nu ai motiv. Eu am fost obligată ca, dintr-o îmbrățișare, să pun toată inima lui la loc, să îi demonstrez că nu e total pierdut, că nu are nevoie de justificare socială așa cum o caută mereu. Simt că eșuez, dar în același timp, sunt foarte aproape de acel scop care mie mi se pare pueril, inutil, de ce ai avea nevoie de cineva să îți spună cum să fii fericit? De ce ai avea nevoie să depinzi de cineva? Dar abia acum observ ipocrizia cuvintelor mele. Am folosit pe cineva cu același scop, să mă ajute să mă regăsesc, să fur tot ce pot din el și apoi să fug, să le împachetez frumos ca apoi să le dau altcuiva.

Scriu tot timpul în dodii, să nu înțelegi ceea ce zic și totuși, după atâta timp, tot ție îți scriu. Desigur că nu îți voi spune niciodată, dar e un secret care îmi place să îl port, să știu că măcar sufletește, nu am plecat din tine. E stupid să țin coarda asta atât de întinsă și totuși să mă țin cu altcineva de mână. Dar am știut că nu voi putea niciodată să îți arăt cât de fericită mă făceai, în fine, nici măcar nu ai vrut să vezi. Acum altcineva îmi acoperă trupul noaptea…aș fi vrut să îmi spună cineva că vei putea să iubești din nou, dar că nu va fi la fel.

Aici mă blochez pentru că nu mai știu ce să îți spun…am scris atât crezând că poate vei înțelege ceva, că poate ai văzut ceva în spatele cortinei despre care ai putea spune și mie. Căci eu nu mai simt nimic, eu nu mai sunt în esență nimic, nu sunt tristă sau deprimată, nu sunt nici măcar supărată. În același timp nu sunt nici fericită, nu sper spre viitor, nu am nici o dorință să ajung la bătrânețe. Vreau să mor, sincer îți spun. Moartea e un gând ce mă calmează, nu mă sperie gândul că aș putea să fiu lovită de mașină sau ucisă la alegerea unui psihopat ca o altă victimă. Aș vrea să spun că sunt mai bine, că tot ceea ce am găsit aici m-a făcut într-adevăr fericită…dar sincer, nu știu ce simt. E totul o rutină infinită, nu mă plictisește, dar nici nu mă încântă.

În schimb, singurul lucru ce mă întristează e că iubirea mea nouă nu mă sperie, nu mă simt blocată între patru pereți încercând să îi colorez cu unghiile, pentru că știu că separarea noastră e iminentă. I-am dat șansa să vadă în mine ceva ce îl va ține mereu aproape și nu îl va regreta, dar îmi dau seama că lângă mine el nu se va simți niciodată validat și poate că în cartea mea nu îmi e dat să fiu iubită așa cum aș vrea. Chiar dacă aș fi în stare să îl iubesc mereu, necondiționat, nu îmi e indispensabil, asta mă sperie, pentru că, sincer, aș vrea.

Mai încerc odată să îți arăt că nu totul din mine s-a pierdut, că ceea ce ai ținut în palme odată încă mai are un puls și încă împinge să supraviețuiască, să dovedească o eternă fericire ce nu poate fi îndepărtată de traumă.

love image


Nu îmi mai amintesc cum arăți…a trecut atâta timp și ai crede că e stupid cât de rece am părut după ce am ales pe altcineva să îngrop amintirea ta, asta am vrut, dar e total stupid, a fost total stupid. Te-ai gândi că după ore petrecute în brațele cuiva, mirosul lor ar rămâne imprimat în piele, măcar o cicatrice care să îți amintească căldura palmelor, dar am rămas cu niște conversații peste care le citesc în fiecare noapte sau cel puțin câteodată. Poate așa îmi voi aminti cum a fost odată, cum eram când strângeam palma altcuiva, când chiar îmi era frică de moarte, de a pierde totul.

Am citit despre ceea ce simt, e o condiție nu chiar așa rară, o depresie nostalgică ce te face să nu simți absolut nimic indiferent de ocazie sau veste. Nu mai simt nimic, dar spun că sunt bine. În realitate sunt ”bine”, totuși un ”bine” ce nu conține în esență nimic, negură totală, uitare sau o durere foarte, foarte vagă. Ai spus după ce ne-am separat că o să fie bine și că totul o să revină la normal, că voi găsi pe cineva care să îmi sutureze rănile lăsate de tine și crede-mă ca am încercat și mă strădui să mențin fațada asta noua. Nuanțele unei iubiri noi care prinde deja ceva vechime fără să fi observat. Mă gândesc uneori că ne chinuim amândoi să ne facem un viitor liber, să sufocăm fiecare oportunitate pentru că suntem atât de tineri. Și el a iubit odată, atât de mult pe cineva care e total diferită de mine, cineva a cărui soare o cuprinde cu totul, îi îmbrățișează pistruii, îi arde părul…și eu sunt mai mult un întreg orizont, imprevizibil.

Îmi amintesc că mă ascultai atunci când plângeam și tristețea mea îți uda umerii, aveai curajul să îmi spui că totul e bine, într-un mod desfigurat ”bine”. E o diferență care mă afectează zilnic, el evită conflictul dintre sentimente și realitate, două extreme care devin foarte clare de când ne iubim. Așa că evit să îi spun că nu pot dormi, că am coșmaruri și că acele coșmaruri mă chinuie ziua, că există un subtext ale acelor cuvinte pe care le aruncăm atât de des, o paranteză între (te iubesc) și (nu cum aș vrea) totuși. Nu am capacitatea sau puterea să îi spun că mă aflu într-o permanentă durere, așa că îngrop sentimentul ăsta și mă atașez de realitatea lui, de spontaneitate, drumuri noi, fum, sex, alcool, o altă latură care îmi permite să îmi închid ochii. Dar, Doamne cât mi-aș dori să știu că și tu te uiți peste toate cuvintele pe care ni le-am spus și te arde același foc care mă arde pe mine, să îți dorești măcar pentru o secundă să ne aflăm în aceeași cameră, să fi renunțat la acea răceală care te-a făcut să te răcești de mine.

Mă întreb uneori dacă și tu iubești pe cineva și cum e. Cum e să simți o altă pereche de palme trecând peste obrajii tăi sau să auzi un alt râs sufocat de glumele tale care odată mă făceau pe mine să mă opresc din mers și să mă țin de un gard. Ți-am spus că nu am mai râs așa de foarte mult timp? Și promisiunea cu pizza…nu îmi mai place să mănânc ceva ce odată mâncam la fiecare întâlnire. E așa de stupid scriind asta după atâta timp, nu pot să înțeleg ce mă macină atât curiozitatea asta față de cineva care probabil deja mă urăște sau cel puțin nu vrea să mai audă de existența mea, ba chiar modul în care mă simt. Dar, sunt în cumpănă, e ceva ce mă strânge de inimă și mă sufocă, vreau să știu cum voiam să știu atunci când te sunam sughițând de plâns de ce erai atât indiferent, atât de rece, de parcă vorbeam cu vântul.

Sunt copilăroasă când vine vorba de tine și matură, femeie când vine vorba de el. Pentru el supraviețuiesc prin nepăsare față de mine, mă rănesc aproape zilnic și știu că ție ți-am promis altceva, dar e un mod prin care îmi amintesc că sunt încă aici, că măcar așa, dacă m-ai vedea aș putea să scot o reacție din tine.

Nu credeam în metafore despre măști, credeam că un om e în realitate așa cum se arată până am făcut greșeala să port una. Aș fi vrut să vezi prin ea.