Tragedie.

Am citit sute de carti, ore petrecute cu nasul in praful paginilor cu mintea pierduta in mii de vieti si din ele am devenit eu. Am crescut si acum nu ma mai pasioneaza dragostea din romane, vremea a trecut peste mintea mea si m-a atins filozofia pana in strafundul inimii, tot ce simt este prelucrat filozofic, totul se inampla cu un motiv, iar scenele in care ma aflu au fost create de personaje ale cauzalitatii, la fel ca si tine.

Esti un personaj care mi-a rastalmacit cuvintele, romanul vietii mele avea sa fie trist, sa se termine subit, tragic, cu amintirea unui haos intr-o lume agitata. Tu ti-ai adus jucariile ai vrut sa ne jucam ca in clasa a treia, sa ne coloram unul pe altul si sa vedem ce iese. Un dezastru, totusi, unul pe care l-am iubit, am devenit un dezastru, nu m-ai lasat sa am parte de finalul tragic pe care mi-l doream, in schimb, m-ai iubit ca un copil, ca un iubit, ca un barbat. Acum, singurul actor ce-mi paseste pe scena esti tu, cu tine, piesa vietii mele a devenit o comico-tragedie romantica. Insa, cu o mica retinere, nu as schimba nimic.

Poate ca as fi vrut sa sfarsesc mai repede, uneori inca imi doresc sa mi se intample ceva si sa ma afecteze asa de mult incat sa-ti zdruncine pana si tie existenta, sa constientizezi acelasi sentiment de inutilitate, de ratacire atunci cand nu sunt langa tine, asa cum o fac eu. Sa numeri zilele pana ne vedem, sa te uiti asa de adanc in ochii mei si sa sperii orice gand ce m-ar putea lua de langa tine, sa ma saruti sub umbra unui copac, sa numaram frunzele care cad, sa ma iubesti si sa te iubesc…asta m-a salvat, asa m-ai salvat.

Am stat asa de mult in bratele tale incat mirosul tau s-a imbibat in pielea mea si parca ma simt mai frumoasa de cand te port, parca am zambit si nu m-am mai oprit. As vrea sa ma mut in bratele tale, sa fug de aici, sa imi las lacrimile si sa vin cu rasete si saruturi, ma primesti asa? Stiu ca sunt distrusa emotional, dificila atunci cand iubesc si mai ales atunci cand sunt fericita, caut motive sa imi tin picioarele pe pamant si imi reamintesc iminenta ta plecare, dar indura-ma inca putin. Nu sunt frumoasa, si totusi insisti sa ma privesti de parca as fii, dar te rog sa nu te opresti, poate intr-o zi voi crede si eu asta.

Ti-ai gasit un loc exact in centrul gandurilor mele si ai decis sa nu pleci, de parca lipsa ta, chiar si pentru o secunda ar crea haos, dar nu ma surprinde, mi-am mulat toata existenta pe a ta si chiar daca te decizi ca vrei sa pleci, o parte din mine iti va purta mereu povara si cuvintele mele se vor transforma mereu in lacrimi atunci cand iti voi pronunta numele.

Ai devenit tragedia finalului meu, mi-ai mutilat fiinta ca sa iti gasesti tu culcus in mijlocul agoniei mele sufletesti si ai transformat-o in praf. Am ramas o pulbere de sperante si de tine.

Ti-am spus vreodata…?

Ti-am spus vreodata ca te iubesc? Insa nu cum fac tot timpul, ci fara sa realizez, fara sa ma gandesc la asta, caci asa ar trebui sa fie iubirea, spontana, naturala, impinsa doar de dorinta de a-mi auzi sufletul in cuvinte. Iubesc cum ma tii in brate chiar si cand e cald si iti transpira fruntea, si cum imi mangai parul cand stau intinsa pe o banca, intr-un parc in care nu stiu daca vom mai reveni vreodata. Iubesc cum ma protejezi de tunete si de intuneric, cum ma faci sa cred ca in toata frica mea esti tu.

Ti-am spus vreodata ca imi lipsesti? De parca atunci cand ai pleca, o parte din mine este smulsa brutal, lasandu-ma sangerand in mijlocul strazii cu ochii inlacrimati si cu o mica speranta ca te voi revedea si ca mana mea isi va gasi loc in a ta din nou. Cum inima mea se teme de lipsa caldurii bratelor tale si prelungeste sentimentul lor mult timp dupa ce tu nici macar nu te-ai uitat inapoi sa vezi daca mai sunt in viata. Dar voi ramane, atata timp cat tu esti…tu ma tii in viata.

Ti-am spus vreodata de vocile pe care le aud? Nu vreau sa par nebuna, dar stiai de starea mea de la inceput, de cand te-am avertizat ca singurul lucru care sunt este doar o alta suflare de viata ce doare mereu si tu te-ai indragostit de mine. Noptile le petrec in compania amintirii tale, plangand caci tot ce aud este vocea ta sub o forma toxica ce imi aminteste de ce nu voi putea fii niciodata intreaga.

Ti-am spus vreodata ca ma distrugi? Pe cat de mult te iubesc, pe atat de mult am impresia ca o sa innebunesc si iubirea noastra va fi una trista. Imi zdrobesti zambetul cand iti aud vocea ranita de ceva ce eu nu am puterea sa repar, mi se rup bucati de viata cand iti devin inutila. Ma alungi si eu trag de hainele tale, stau in genunchi, pe coate, pe burta, plangand, sperand, supravietuindu-ti tie.

Ti-am spus vreodata ca te urasc? E tarziu si nu sunt singura, tu nu esti cu mine, e frig si imi este prea frica sa adorm. Nu vreau sa pierd ultima urma lasata de tine pe fruntea mea, pe buzele mele. Nu ma iubesti, insa iti impui asta uneori, poate de frica sa nu scriu despre asta…insa toata fatada asta ma copleseste, ma face sa plang, sa imi amintesc de ce speram asa de mult sa nu ma mai trezesc vreodata, sa ma urasc fiindca te urasc atunci cand nu ma iubesti. Dar nu vreau sa iti fie mila de mine, sa te simti vinovat pentru moartea mea treptata, te iubesc atat de mult si nu iti voi putea spune niciodata cat de mult ma distruge asta.

Noptile as vrea sa le petrec numai in bratele tale, caci imi e frica sa adorm asa cum imi e teama sa te pierd. Ma simt ingrozitor sa traiesc in pielea mea…ma urasc si tu ma iubesti, dar ce sunt eu pentru tine? Ce as putea fi eu vreodata pentru tine?

Ti-am facut o promisiune si in noaptea asta ma tin cu dintii de ea. Insa, degetele imi tremura si pielea mi se invineteste doar holbandu-ma la ea…holbandu-ma si sperand sa sangereze fara sa o ating.