În scrumul lui.

Am șase ciorne neterminate și toate încep cu un gând despre ultimele luni în care n-am mai scris. Scriu doar când lumea, vocile, simțurile îmi străpung gândurile noaptea și perna mi se transformă în ciment, patul în așchii și el în nimic. Doar că asta nu s-a întâmplat, nu s-a mai întâmplat de mult, nimic și totuși am plecat din țară, am pierdut dragostea pe drum, am terminat școala și am căzut atât de jos încât pământul nu era nici măcar acolo.

Nici măcar…

Am fugit dintr-un întuneric ce părea un infinit, spre cer, spre vestul unei alte lumi care m-a primit cu ușile închise, cu realitate. Nu mi s-a părut real până când nu am cedat din nou în fața unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată și totuși a judecat fiecare lucru care mă făcea ,,eu”. Am acceptat orbește pentru o lumină în care am văzut mai mult decât frânturi de iubire sfărâmată, am crezut că poate îi voi fi un absolut ceresc, o pereche de brațe mereu deschise însă nici până azi nu știu dacă aparțin acestei lumini sau sunt doar un nor de fum printre alte țigări consumate printre lacrimi. E o iubire dubioasă, diferită total de lumea în care mă înconjurasem în trecut, o dungă de aur spulberată de buzele unei fete cu părul roșu, totuși eu l-am luat de mână și cu toată greutatea inimii lui l-am așezat în pat lângă mine și a decis să rămână. Așa a început, ironic, totul, în pat. În același loc în care am asociat ruptura întunericului de mine, unde mi-am plâns toată vina din cauza unui alt morman de cenușă.

Nu mi-am pus capăt zilelor și totuși încă sper la o subită încercare a destinului să mă bage sub pământ, trăiesc într-o constantă și subtilă dorință de moarte. Mă trezesc coșmaruri ale fricilor subconștientului meu, și în fiecare noapte mă tem să nu adorm din nou. Parcă retrăiesc un capitol din Biblie în care potopul e pe cale să înceapă din nou și din nou și mă tem ca Iona de lângă mine să nu mi-l spună și să fugă, mă tem să nu plece…

,,Acasă” îmi este acum un loc în care găsesc violență, urlete, frică dar în același timp omul a cărui acum brațe mă țin și mă protejează noaptea se află și nu știu dacă ăsta îmi e rai sau iad. Nu îmi dau seama de gravitatea lipsei mele în casa părinților mei care îmi scriu plângând și cu dor în suflet prin câte trec și cât de inutilă mă simt să nu îi pot ajuta de aici. Depresia mea s-a agravat, dar la un nivel în care se îmbină cu realitatea, unii o numesc maturizare sau pur și simplu ,,viață”. Eu o numesc temporar și poate un prag peste care voi trece de mână cu lumina.

Nu l-am iubit mult după ce m-a numit a lui, nu i-am aparținut din cauza diferențelor noastre. El mistuie a flăcări, e plin de adrenalină și de o ură eternă față de orice înseamnă viață și se simte obosit să trăiască mereu în același ciclu, însă eu sunt vânt și calmitate, eu scriu cu gândurile și analizez adânc tot ceea ce el ignoră și poate așa devin eu cenușă în pașii lui. Am ajuns să îl iubesc pentru ceea ce face din mine și să regret tot ceea ce am făcut fără el. Totuși eu i-am furat lumea pe care și construit-o alături de un alt foc, iar el a smuls din mine nenorocirea iubirii mele naive. Fumează și ador să gust buzele lui după ce își termină fiecare țigare, poate e o iubire nocivă care se termină în scrum și vânt ce extinde focul, dar îl ador cu fiecare nor de fum care se răspândește pe tavanul camerei noastre. În ochii lui se ascunde mereu o durere în care eu nu mă pot regăsi și de fiecare dată când ating acea zonă mă ard palmele. Poate n-ar trebui să îl iubesc așa de intens, să mă detașez de tot acest foc ce m-ar putea distruge, din nou, dar poate întotdeauna vântul a vrut să crească focul prin asprimea lui și nu să îl stingă, poate a vrut să rămână la fel cum eu îi cerșesc brațele în fiecare dimineață.

Fumează…și am fumat și eu cu el. Cu greu, cu tușit și dureri de cap, râsete pe o melodie pe care abia o auzeam din cauza gândurilor mele și cu un sentiment că am încălcat o promisiune. Am încălcat totuși toate promisiunile trecutului meu și mă gândesc dacă nu cumva am dezamăgit copilul din mine ce spera ca durerea să treacă într-un an sau doi. Au trecut aproape șapte ani, dragă copilă și tot ceea ce tu ai visat că se va termina în flori și soare, este mai mult o permanentă și înceată ploaie.

Totuși vreau să îi mulțumesc trecutului meu că m-a făcut fericită și luminii mele că mă ține în viață, însă îmi pare rău că nu pot face același lucru. Am vrut să urlu asta, să îmi urlu durerea și fericirea care mă chinuie în fiecare zi, însă nu mai știu să spun nimic de când am plecat de acasă, nu mai știu să plâng fără să mă așez în mijlocul camerei cu inima în brațe și cu norii de pe cer care îmi sparg geamurile cu picăturile lor. Nu mai știu să merg fără să mă lupt cu mine între ce simt și ceea ce ar trebui să simt. Ar trebui să fiu nesimțit de fericită, să mă înec într-o infinită mulțumire de sine, să mă laud, să cânt, să glumesc însă am rămas într-o balanță nefirească între ce mi-e rai și ce mi-e iad.

Poate nici nu trebuie să exclud varianta ca viața nu-mi oferă un ultimatum și că eu trebuie să trăiesc prin amândouă, cu focul și cu vântul, cu inima în brațe și ploaia din geam. Poate așa se mai stinge o țigare de a lui pe pielea mea și lasă urme acolo unde erau alții și tot ceea ce aveam eu se ascunde în scrumul lui în care acum sunt și eu.