Ganduri tarzii.

Mi-a fost dat sa vad adevarul despre multe lucruri; despre iubire, despre amaraciune, despre sentimentul de a pierde pe cineva drag, despre regretul unui moment pe care nu il voi putea schimba niciodata, caci oricat as incerca sa traiesc in trecut, ceva ma tine aici. Timpul nu asteapta pe nimeni, nici  macar o fiinta franta. Am avut nevoie de timp sa inteleg lucruri pe care nu credeam ca la varsta mea ar trebui sa imi invadeze sufletul si iata ca acum imi bantuie fiecare vis, fiecare farama de speranta si nici acum nu imi sunt certe multe lucruri, insa incerc.

Totusi, toata aceasta incercare ma epuizeaza, compromit bucati din mine ca sa concep esenta unui lucru tabu, poate chiar sa imi inteleg propriul spirit, insa nu sunt nici pe departe atat de inteleapta incat sa ma pun cap la cap, sa imi gasesc un inceput. Cu toate astea, mi-am imaginat sfarsitul ca pe o intamplare stupida, caci nu vreau ca moartea mea sa fie plictisitoare. Vreau sa traiesc sentimentul mortii, vie, caci nimic nu e usor si nimic nu m-ar durea mai mult decat sa stiu ca am murit dormind, este prea simplu, prea poetic, prea penibil. Ma gandesc asa de mult la o moarte, pana la urma iminenta, incat uit tot timpul sa traiesc, ma preocup cu activitati ce numai imi stimuleaza mintea sa se complaca intr-o stare de continua oboseala, sa uit cu totul ca undeva, cineva, imi poate scoate sufletul de la naftalina si ii poate da o suflare de viata.

Insa si asta necesita un risc, un compromis, caci prin a oferi o viata cuiva care si-a ignorat-o pe a sa, inseamna sa ofere bucati din el, bucati pe care nu le mai poate recupera. Asa vindeci o inima franta, un spirit mort, o minte lenesa, asa readuci la viata o persoana in pragul mortii spirituale. Merita compromisul? Merita sa te consumi asupra unei cauze pierdute, a unei fiinte cu remuscari si regrete asa de grave incat insista permanent pe dorinta mortii? Odata, eram si eu asa, pe muchia unui  varf de cutit, insa m-am resemnat la ideea de sacrificiu personal de dragul unei iubiri incerte si sunt pregatita moral si spiritual pentru o despartire, insa imi e teama ca odata ce dragostea mea va pleca, va smulge tot ce a insemnat renastere din mine si ca voi ramane doar un cadavru ce odata a iubit prea mult.

Intotdeauna mi-a fost teama de uitare, niciodata de singuratate caci sa fiu singura a fost mereu un prilej de vindecare si de meditare pe care des l-am folosit cum trebuie. Singuratatea nu e ceva de care sa te temi, ci ceva pe care sa imbratisezi stiind ca nimeni si nimic nu iti poate atrage atentia catre o inutilitate, pana la urma toata viata incercam sa ne descoperim si am putea sa folosim singuratatea ca o arma impotriva unui decalaj spiritual. Uitarea pentru mine inseamna teama de a nu fi fost inutila, de a nu lasa un gust amar celui care odata m-a iubit, frica de a nu ramane in urma in timp ce restul zburda pe campiile sperantei, lasandu-ma rece in urma unei amintiri pierdute. Frica asta mi-a detronat total optimismul, moralitatea, mi-a patat gandurile de viciu si de ura, ceea ce in final mi-a adus numai regretul.

Dezbat subiecte ample cu mine insumi, fiindca imi e greu sa permit unei alte voci sa imi invadeze ideile si sa pateze un loc special, purificat si amplasat in mijlocul secretelor si sufletului meu, poate parea egocentric din partea mea, cu toate ca imi place sa ma consider o persoana altruista. As vrea sa raman ultima persoana care reda speranta, care lumineaza o camera fara geamuri, sa imprastii doza mea de altruism tuturor, sa creez o lume feerica in care iubirea si intelegerea predomina, in care nu exista rau sau bine, in care nimic nu este nesigur si lucrul care uneste oamenii este dragostea, prietenia, generozitatea, frumusetea spirituala, caci suntem doar materii spirituale invelite intr-un corp mult prea mediatizat, prea judecat dupa niste criterii impuse de oameni patati de viciu si egoism.

Insa acestea sunt doar ganduri tarzii.

„Fiecare suflet este pentru alt suflet o lume ascunsă. – Friedrich Nietzsche”